Migraţia Romilor - discursul d-lui Ghe. Raducanu - a 6-a Plenara ERTF
Este anacronic să
vorbim de o migraţie a romilor în
Europa mileniului trei, mai ales când luăm în discuţie cetăţenii aparţinând
statelor membre. În aparenţă, termenul este corect dar, substratul psihologic
este nociv. Dicţionarele ne specifică faptul că, migraţie/migraţiune = deplasare în masă a unor triburi sau a unor
populaţii de pe un teritoriu pe altul (noi, discutăm de acelaşi
teritoriu - comun!), determinată de factori economici, sociali,
politici sau naturali.
Consideraţi că
termenul migraţie este corect atribuit pentru exodul etnicilor romi ? Eu aş
prefera termenul de mobilitate. Factorii care concură la această stare de fapt sunt cei prezentaţi în
explicaţiile cuvântului migraţie dar,
nu trebuie neglijat contextul. Nici nu are importanţă termenul; este
îngrijorătoare, situaţia !
Vin şi întreb: ce a
generat această stare ? Care este situaţia socio/economică a romilor – mai ales
a celor din Est, la mai bine de 20 de ani de la schimbările politice, majore,
care au survenit în Europa ? Cât de implicate au fost ţările aparţinătoare; cât
de responsabile au fost guvernele respective ?
Vreau să vă supun
atenţiei, un material apărut în presa din România, care face referire la studii
de caz, edificatoare. Titlul articolului: Migraţia
romilor prin Europa determinată de sărăcie, rasism şi şomaj
Potrivit lui Fernando Villareal, coordonatorul raportului pentru
Spania, în cazul ţiganilor care provin din România şi Bulgaria principala motivaţie
este îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi posibilitatea ca fiii lor să poată
merge la şcoli mixte.
Potrivit acestuia, experienţa migraţiilor romilor "trece de
la integrare la disperare", de vreme ce condiţia lor de cetăţeni europeni
îi lasă în afara ariei politicilor de sprijin destinate imigranţilor, astfel că
eforturile pentru integrarea reală a acestei comunităţi nu sunt frecvente.
Realizatorii studiului atrag atenţia că, de cele mai multe ori, răspunsul
autorităţilor faţă de problema romă este adoptarea unor măsuri de securitate
faţă de aceştia.
Potrivit studiului, romii români din Italia au cel mai mult de
suferit din cauza politicilor adoptate de guvern.
Studiul a fost realizat în Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie
şi Finlanda - destinaţiile preferate ale populaţiei rome - şi analizează atât
motivele acestei mobilităţi, cât şi răspunsul instituţional primit în aceste
state, mai ales prin prisma dreptului legitim la libera circulaţie’’ – am
încheiat citatul.
Evidenţa ne demonstrează
că nu s-au aplicat măsuri concrete de rezolvare a acestei situaţii nici pe plan
intern, nici pe plan internaţional. Personal, sunt sătul de atâtea seminarii,
simpozioane, dezbateri, meeting-uri, colocvii, summit-uri, mese rotunde, workshop-uri şi alte asemenea sindrofii, unde
aceleasi persoane, responsabile sau mai putin responsabile; oficiale sau mai
putin oficiale; se întâlnesc, socializează, mai propun o cercetare sau un studiu
de caz dar, nu intreprind nimic concret !
Făcând o incursiune imaginară în istorie, sunt convins că asemenea
atitudini ar fi fost aspru sancţionate de către imperatorii romani care ar fi
clamat: acta non verba! = fapte, nu vorbe !
În primul rând, nu există o voinţă politică onestă, nici la nivel
intern, nici internaţional. Întotdeauna, hotărârile majore în ceea ce-i
priveşte pe romi sunt luate făra romi. Nu există romi în structurile de
decizie; nu sunt consultaţi nici reprezentanţii legitimi ai romilor, nici
liderii informali ai acestora sau ONG-urile rome; atunci când se decide soarta şi viitorul
acestor minoritari. Le sunt încalcate sistematic drepturile; sunt supuşi
abuzurilor şi discriminărlor institutionale; sunt marginalizaţi; statele
civilizate îi tratează cu dispreţ şi indiferenţă; au devenit paria societăţii. Ce orizont de
aşteptare mai au aceşti oameni; copii lor; familiile din care fac parte ? Care
este speranţa lor de viaţă ?
Personal, mă simt responsabil de situaţia acestor oameni. Sunt
conştient că puteam să fac mai mult pentru a-i ajuta; mă puteam implica mai
expresiv în destinul lor. Dar, câţi gândesc la fel ca mine ? Câţi au puterea
să-şi asume erorile şi neîmplinirile ? Câţi lideri romi şi-au făcut mea culpa, recunoscându-şi neputinţa ? Se pare că această virtute nu
stă la îndemâna oricui !
Revenind
la subiectul alocuţiunii mele, respectiv migraţia,
vă voi prezenta un punct de vedere care apaţine unui euro-parlamentar român –
Cristian Preda – care spune: ’’ lipsa de organizare politică şi intoleranţa vor spori migraţia romilor
spre ţări din spaţiul Uniunii Europene mai cu seamă că, deşi este vorba despre
o populaţie perfect comparabilă, ca număr, cu maghiarii, sunt reprezentaţi în
Parlament doar de un unic deputat’’ – aici, făcând referire la situaţia din
România, unde minoritatea maghiară are grup parlamentar.
Acesta mai spune: ’’ În ultimul recensământ, derulat în 2002,
erau de circa trei ori mai puțini decât maghiarii. Estimările sociologilor
vorbesc însă despre o populație perfect comparabilă ca dimensiune, dacă nu
chiar mai mare, decât cea maghiară. E vorba, desigur, despre romi.
Reprezentarea lor politică e un dezastru. Dacă maghiarii au în medie 7% din
deputați și senatori, ca și o lungă prezență în guvernele de după 1996, romii
sunt reprezentați de un singur deputat în Camera inferioară, ca alte 17
minorități, unele dintre ele minuscule. La guvern, problemele romilor au fost
plasate la un nivel modest. Reprezentarea politică de proastă calitate e un
factor rareori luat în calcul atunci când vine vorba despre rezolvarea
problemelor din comunitățile rome’’
Cum a privit, sau mai bine
zis, cum s-a poziţionat Europa faţă de acest exod al romilor ? Ce soluţii
viabile de absorţie şi reinserţie au fost gasite ? Ştim cu toţii: expulzarea
forţată, amprentarea abuzivă; repatrierea contra-cost;etc.
Ajungând la
acest capitol, mă văd nevoit să revin la situaţia din România – edificatoare,
dacă ne gândim că este ţara cu cea mai numeroasă comunitate – compactă - de
romi din Europa şi voi spicui câteva paragrafe dintr-un material apărut pe
fluxurile de ştiri: ’’ În ultima
perioadă, în presa străină au apărut mai multe articole care le-au luat
apărarea romilor care au luat drumul Occidentului. Nedoriţi şi neacceptaţi de
statul român, forţaţi să trăiască în condiţii mizere, romii sunt practic
alungaţi spre alte meleaguri, după ce viaţa le-a arătat că nicăieri nu poate fi
mai rău ca acasă.
România, al doilea cel mai sărac stat al
Europei, le oferă puţine oportunităţi cetăţenilor săi, mai ales dacă aceştia
fac parte din comunitatea romă, scrie El Pais.
Într-un articol intitulat „Blestemaţi
până şi în ţara lor”, jurnaliştii spanioli atrag atenţia că e o
chestiune de timp până ce romii trimişi de Sarkozy în România, cu câte 300 de
euro în buzunar, vor lua din nou drumul Occidentului.
Asta deoarece statul
român le oferă puţine oportunităţi cetăţenilor săi, mai ales în cazul în care
aceştia sunt de etnie romă.
„Româncele care aleg să muncească ca
baby-sitter în Spania pot câştiga 800 de euro. Aici nu ar lua mai mult de 300.
Acelaşi lucru se petrece şi în cazul romilor, numai că la un nivel mult mai
scăzut: ei n-ar putea ajunge baby-sitteri şi nici nu pot spera să câştige 300
de euro în ţară”, în citează jurnaliştii
spanioli pe Marian Mandache de la Fundaţia Romani Criss.
60%
dintre familiile de romi trăiesc cu mai puţin decât salariul lunar minim, 657
de lei (150 de euro). Potrivit ultimului
recensământ, realizat în 2002, în Româna trăiesc 535.250 de cetăţeni de etnie
romă, însă ONG-urile susţin că numărul real trece de 2 milioane, în condiţiile
în care populaţia totală este de 22 de milioane, scrie cotidianul spaniol.
Ca exemplu al discriminării la care sunt supuşi
romii din România, în articol este amintit episodul în care Traian Băsescu,
fără să ştie că era înregistrat, a catalogat o jurnalistă drept “ţigancă
împuţită”.
Nicăieri nu poate fi mai rău
Articolul din El Pais este doar ultimul caz în
care presa internaţională a justificat dorinţa romilor de a trăi în Occident,
în orice condiţii, prin nepăsarea cu care autorităţile îi tratează în propria
lor ţară. În interviurile acordate publicaţiilor străine, care s-au deplasat în
sate precum Bărbuleşti şi Calvini pentru a vedea condiţiile în care romii
trăiesc în locurile lor natale, aceştia au explicat extrem de clar că acţiunile
lor sunt bazate pe premiza că mai rău ca în România nu are cum să fie nicăieri.
„Sărăcia îi face pe romi să plece din România”,
au scris jurnaliştii de la
France Press, care au stat de vorbă cu unul dintre romii
repatriaţi la Bucureşti
din Franţa, ca parte a măsurilor de eliminare a taberelor ilegale de romi.
“Aici suntem ca nişte vagabonzi. Nu avem de lucru, nu avem nimic”, le-a spus
Gheorghe Ion.
Deşi abia s-au întors în România, romii din
Bărbuleşti abia aşteaptă să plece din nou în Franţa. Şi asta pentru că, spun
ei, Franţa este singura lor şansă de supravieţuire,
au scris şi jurnaliştii de la
Le Figaro. Aceştia au fost şocaţi de felul în care trăiesc
romii în satul lor de baştină, fără apă curentă şi cu toaletele în curte. Aşa
că au conchis că migraţia romilor către vestul Europei, după aderarea României la UE, a fost o încercare de a
ieşi din mizeria în care trăiau.
Romii din România trăiesc ca-n
Africa
“Franţa nu-i vrea, România nu-i iubeşte”, au
scris şi ziariştii de la Der Spiegel, care s-au deplasat la rândul lor
în Bărbuleşti. Românii îi privesc consideră hoţi şi cerşetori, iar în multe
cazuri acesta este adevărul. Dar asta se întâmplă din cauză că n-au fost
niciodată acceptaţi de către societatea română.
Jurnaliştii ruşi au criticat situaţia romilor din România
într-un mod şi mai vehement. “Ţiganii din România trăiesc ca-n Africa”, a titrat cotidianul rusesc Kommersant.
Motivul pentru care romii din Europa de
Sud-Est şi-au părăsit ţările natale este evident, au scris gazetarii ruşi. Doar 20% dintre romi au studii
primare, aproape trei sferturi trăiesc sub limita sărăciei, iar media lor de
viaţă este cu 15 ani mai mică decât cea din Europa.’’
Sincer, nu ştiu ce
ar mai fi de spus după aceasta prezentare !
De vorbit s-a vorbit şi până acum; se va vorbi şi în continuare dar, se
pare că soluţiile ne lipsesc!
O viziune de luat
în considerare poate fi aceea propusă de colegul meu Vasile Ionescu, care în
documentul intitulat: A doua abolire,
spune: ’’Pe
fundalul unei aplicări echivoce a cetăţeniei şi normativelor dreptului la
libera circulaţie în UE, suntem martorii
ineficacităţii politicilor publice naţionale şi europene pentru romi,
fie că aceştia rămân în statele de origine, fie că emigrează. Recentele
evenimente din Italia şi Franţa, stârnite de dublele standarde dintre limitele
libertăţii şi securităţii sociale oferite romilor/ţiganilor, ca cetăţeni, a înlocuit fulgerător duplicitatea comportamentelor şi
atitudinilor ostile faţă de romi, cu spectacularizarea politică şi linşajul
mediatic. Motivul acestui “război civil
european” dintre romi şi statele de rezidenţă nu are la baza valori
contradictorii şi incompatibile, ci este o consecinţă a incoerenţei legislaţiei
statelor europene în materie de romi, a măsurilor indecise şi autoritariste ale
administraţiei publice, care nu permit trecerea acestora de la un mod tradiţional
de viaţă, la unul adaptat la contemporaneitate. Colonialism intern - în locul
pluralismului cultural, reprimare - în loc de acţiune afirmativă care să
egalizeze discriminările anterioare, excludere - în loc de acces la resursele
egalităţii de şanse şi modernizării, sunt nonvalorile şi cauzele insuccesului
incluziunii romilor în cetăţenia activă a societăţilor europene.’’
’’Între corectitudine politică şi
politici publice insuficient angajate sau încă absente, se vorbeşte despre sărăcie
extremă şi intervenţie asistenţială, dar şi despre criminalitate şi igienizare
socială, discursuri care se anuleaza unul pe celălalt, dar urgentează căutarea
unor reglementări şi măsuri active. În toată Europa, inclusiv în Romania, la
ordinul administraţiei locale, efectivele poliţiei sunt aruncate în lupta
pentru securitate internă, demolează aşezările improvizate în jurul gropilor de
gunoi sau sub poduri, pentru a stăvili ceea ce pare o invazie, un exod în masă
al romilor din Est spre Vest, o recurentă recădere în istoria premodernă,
medievală a Europei.’’
’’O constatare
paradigmatică este că „integrarea socială a romilor” a fost dintotdeauna o
excludere socială, limitată la acordarea unei cetăţenii fictive, o colonizare
internă în „no man’s landuri”, fără drept de proprietate, ceea ce a exclus
orice posibilitate de acces la locuire, ocupare şi sănătate – pentru a lista
trei din cei patru piloni ai includerii sociale a rromilor, reiteraţi în varii
teorii demo-liberale actuale. În acelaşi mod, rezultatele dezastruoase ale
socializării, ca socialitate fără sociabilitate, gândită ca dresaj
umanist/ameliorare/ domesticire a (rr)omului prin educaţie, autoritaristă şi
punitivă, face necesară o reevaluare înnoitoare a conţinutului „educaţiei”. În
documentele recente ale instituţiilor europene, urmare a constatării precarităţii
vieţii rromilor în ţările UE şi rasismului, începe să capete contur un al 5-lea
pilon al incluziunii, dacă nu cumva o paradigmă a celor 4, în special în ceea ce priveşte abordarea
„combaterii sărăciei” ca pe o „combatere a exluderii sociale şi discriminării
(rasiale)”.
’’ Pentru a evita atât “şocul cultural” (dintre individ şi
mediul înnoit), cât şi pentru a “cultiva” o continuă armonizare a eticii
economice, în masură să creeze o sferă/opinie publică adaptată la standardele
eticii sociale globale contemporane, efortul trebuie susţinut
în marirea “razei de încredere” faţă de tehnologiile
moderne, atenuarea “fricii de libertate” în aprecierea mediilor de încredere şi risc (în special a
temerii de pierdere a propriilor valori culturale), ca proces de scoatere a
relaţiilor sociale din contextele culturale ale “tradiţei” şi restructurarea
acestora în mijloace de schimb şi interconexiuni globale, masificate şi
depersonalizate. În linia unui relativism
cultural, care să ţină cont de dificultatea (re)construcţiei organizaţionale
rome, este preferabilă o variantă etnică subsidiară, dinamică, deschisă
redefinirilor, reinterpretărilor trecutului, “neotradiţionalismului” şi
“indigenizării modernităţii”, operând hibridări şi având obiective ferme. O
asemenea soluţie, contemporană cu noua redefinire a identităţilor statelor din
cadrul UE, a Europei însăşi, pare mult mai viabilă, atât în privinţa
costurilor, cât şi al “vectorului juridic al împărţirii bunurilor”, ca o reparaţie
firească pentru romi - “moştenire comună a Europei”.
Nu vreau să abuzez de răbdarea celor prezenţi, drept pentru care ma
pregătesc să închei. Concluziile le veţi trage d-voastră.
Îmi doresc să apuc zilele în care ERTF va fi un adevarat pilon şi
partener al instituţiilor europene; un factor determinant în conceperea şi
derularea politicilor publice pentru romi; un organism de referinţă pentru
mişcarea romă.
Trebuie să ne mobilizăm; trebuie să devenim mai vizibili, mai incisivi;
trebuie să ne facem auzită vocea şi să ne impunem punctul de vedere! Potenţial
avem, resurse există, ne mai trebuie determinare !
Parafrazându-i pe latini, care spuneau: Aut vincere, aut mori, adică = ori învingem, ori murim; eu vin şi
spun: ori învingem, ori vom dispare ca etnie !
Vă mulţumesc !
Noutati